Father and mother kissing daughter

A fost o vreme când îmi uram părinţii. (mai târziu am înţeles că nu era aşa)

Îmi doream multe, ei nu mi le puteau oferi şi prin urmare, îi consideram responsabili pentru acest lucru. Până la urmă, eram copilul lor, nu-i aşa? Erau obligaţi să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a-mi satisface cerinţele. Mă enervam cumplit, îi judecam şi nu voiam să îi văd în faţa ochilor atunci când cererile nu-mi erau îndeplinite.

Ce nu înţelegeam eu la acea vreme era că ei chiar îşi dădeau silinţa să ne ofere cele mai bune condiţii pe care ni le puteau oferi. Au făcut tot ce au putut, cu ceea ce aveau la îndemână şi nu i-am auzit vreodată plângându-se de acest lucru. Se plângeau de altele, dar nu de faptul că trebuia să ne crească pe noi.

Imaginează-ţi doi copii care s-au căsătorit şi au făcut copii la rândul lor. Nu unul, ci patru, fiecare cu fixurile sale. Pe măsură ce creşteam, cerinţele erau din ce în ce mai mari şi mai costisitoare. Nu mai vorbesc de boacănele pe care le făceam, ce erau direct proporţionale cu vârsta la care ne aflam fiecare dintre noi. Cea mai mare supărare a părinților era generată de faptul că nu mă ţineam de şcoală. La aceea vreme, diferenţele dintre cei cu şi fără studii erau semnificative. Diplomele pe care le deţineai erau cele care spuneau cine eşti, ca să nu mai vorbim de modul în care funcţiona sistemul PCR: pile, cunoştinţe şi relaţii.

De multe ori, atunci când săvârşeam câte o „minune”, mama îmi spunea cu tristeţe: „Va veni vremea când vei avea copii tăi şi vei înţelege”. Bineînţeles că râdeam, pentru că în mintea mea exista ideea că eu voi fi un părinte mai bun. Îmi şi imaginam ce lecţii le voi da odraslelor mele.

Au trecut anii, la rândul meu am trecut şi eu prin această etapă şi ghici ce s-a întâmplat? Am trăit experienţele pe care le-au trăit ei. Bucurie, fericire, speranţa, tristeţe, neputinţă, nelinişte, nervi…toate s-au petrecut exact aşa cum mi le prevestise mama.

Aşa am început să înţeleg încetul cu încetul, ce eforturi au făcut pentru a ne creşte şi pe zi ce trecea, îi iubeam şi mai mult pentru răbdarea şi înţelepciunea cu care ne-au educat. Că de fapt ura mea era iubire manifestată pe dos. Erau oameni simpli, oneşti, care preţuiau valorile şi de la care am învăţat o mulţime de lucruri. Bazele a ceea ce sunt astăzi au fost plantate de către ei, doar că eu eram prea orb pentru a recunoaşte acest lucru. Din păcate, nu am avut niciodată curajul să las mândria deoparte şi să le spun cât de mult îi preţuiesc. S-au stins mult prea repede şi nu îmi aduc aminte să le fi spus vreodată că îi iubesc şi îi admir pentru curajul lor.

În fiecare an în preajma sărbătorilor îmi aduc aminte de curăţenia generală pe care mama o făcea în casă, de munţii de cozonaci pe care îi cocea, de tata care alerga după un vin bun de ţară şi multe alte lucruri care astăzi par de poveste. Mi-e dor de ei în fiecare zi, dar în această perioadă, sentimentul este şi mai profund pentru că este conectat la senzaţiile şi trăirile specifice sfârșitului de an . Şi acum am în nări mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor şi sentimentul nerăbdării care anticipa imbodobirea bradului.

Gata, că m-a luat nostalgia de urechi. De fapt, ceea ce voiam să îţi spun era altceva. Voiam să te indem să îţi aduci aminte de părinţii tăi, indiferent de cum consideri că sunt. Sunt poate singurele persoane de pe faţa Pământului care îţi vor binele. În felul lor, este adevărat, dar acest aspect nu mai contează. Ce contează este să înţelegi că au făcut tot ce le-a stat în puteri, atât cu cât au avut, pentru că a-ţi asigura un trăi normal. Dacă ai veun conflict cu ei, încearcă să laşi mândria deoparte pentru o clipă şi să accepţi faptul că exişti datorită lor.

Chiar şi dacă nu au făcut altceva decât să îți dea viață, este mai mult decât suficient. Poți să le multumești doar pentru atât. Cu atât mai mult dacă ai o relaţie bună, merită să le reaminteşti cât de des poţi că îi iubeşti şi că eşti acolo pentru ei, aşa cum au fost şi ei pentru tine. Ce ar fi bine să îţi aduci aminte este că maturitatea nu ţine de anii pe care îi ai, iar dacă ei sunt mai în vârstă, nu înseamnă că sunt şi maturi. Mulţi dintre părinţi sunt doar nişte copii mai mari, care au nevoie de iubire, atenţie şi de multe, multe îmbrăţişări.

Te încurajez aşadar, ca oricare ar fi raportul dintre voi, să le spui şi să le dai semn că îţi pasă de ei, pentru că îi poţi face să simtă aceste lucruri doar cât se află în viaţă. Dacă nu le spui acum, poate că nu vei mai avea ocazia.

Şi te asigur că doare să vrei să le spui şi să nu poţi.

Spune-le si prietenilor:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

PaulAvram.ro ©2018 - Toate drepturile rezervate.

Mentenata Web: WPhosting.ro

sau

Log in with your credentials

sau     Creați un cont

Ați uitat datele dvs.?

sau

Create Account