O zi obişnuită

1.1

O casă simplă, în mijlocul pădurii, într-un parc rezervaţie din Ungaria. Curentul este furnizat de generatoare doar la anumite ore, apa se scoate cu găleata din puţ, duşul se face turnându-ţi în cap dintr-o găleată cu robinet apa încălzită la butelie, iar grupul sanitar este afară, lângă pădure.

Cu toate acestea, casa este locuită de peste 30 de oameni în această perioadă şi curios, nimeni nu se plânge de condiţii, ba dimpotrivă.

Pentru ei, bărbaţii şi femeile care locuiesc temporar aici, ziua începe foarte devreme. Gongul sună la ora cinci fix în fiecare zi, dar nu sunt puţini cei ce se trezesc cu mult mai devreme pentru a-şi face liniştiţi rutina de dimineaţă.

Cu toţii merg în tăcere şi se salută din priviri. Se mişcă fără zgomot şi foarte atenţi, de parcă ar călca pe ace sau pe sticlă pisată. Unii îşi beau cafeaua şi fumează o ţigară, altii stau nemișcati pe scaune, iar alţii fac puţină mişcare, fiecare pregătindu-se pentru o zi lungă.

La cinci şi un sfert se aude un sunet de ciocan de lemn, anunţând că a sosit vremea ca ziua să înceapă. Privindu-le mişcările am înţeles ce înseamnă să te “grăbeşti încet”. Fiecare mişcare este făcută în viteză, dar în acelaşi timp fără bruscheţea specifică. Armonia pare să fie prezentă peste tot.

Încet-încet, cu toţii intră într-o încăpere în care pe jos sunt aşezate perne şi un soi de saltele pătrate de dimensiuni mici.  Fiecare îşi ia locul dedicat, îşi încrucişează picioarele sub el în poziţia lotusului, iar când gongul de alamă sună, oamenii devin stane de piatră. Timpul înţepeneşte şi el, tot ceea ce contează acum fiind atenţia.

După circa 45 de minute, gongul sună din nou. Toată lumea se ridică în picioare formând un şir indian şi începem să mergem într-un fel anume. Nu seamănă nicidecum cu mersul obişnuit. Fiecare pas este măsurat de o respiraţie. Inspiri, păşeşti, expiri. Când gongul sună din nou, ne reluăm poziţia şi pentru încă 45 de minute nimeni nu mişcă. Eu mişc pentru că durerile articulare sunt atroce. Şoldurile şi genunchii iau foc de durere, dar asta este, trebuie să rămâi cât mai nemişcat cu putinţă. Nemişcare ucide mintea. Durerea nu dispare niciodată chiar şi la cei mai experimentaţi, însă înveţi să o laşi să treacă.

După cele două sesiuni, urmează curăţenia de dimineaţă. Fiecare dintre cei prezenţi în casă ştie ce şi unde are de făcut. Acest mic interval este urmat de micul dejun, anunţat şi el de un alt sunet de gong. De această dată este sunetul unui ciocan care bate pe o  placă metalică. Micul dejun este servit în aceeaşi  încăpere în care are loc meditaţia.

Totul se desfăşoară ritualic, fiecare moment fiind valorificat cu atenţie maximă. Servirea este rapidă, mestecarea hranei la fel. În boluri nu rămâne niciodată nimic, din respect pentru hrană şi pentru cei care au preparat-o.

Apoi, din nou muncă, de această dată mai intensă şi mai profundă. Unii în casă, alţii în afara ei, ne facem fiecare treaba pe care am fost desemnaţi să o facem. Eu fac parte din echipa celor care au de construit o structură de lemn, fiind în subordinea lui Kalman, un om blând şi inimos. Râdem, spunând poante și povești, muncind în același timp cu spor.

Timpul trece pe nesimţite şi se aude din nou ciocanul de lemn, anunţând o altă sesiune de meditaţie. Apoi prânzul, urmat de siestă şi din nou muncă. Unii cos, alţii deretică prin casă, se cară apă și lemne, se spală vase şi tot aşa mai departe. La un sunet de tobă toată lumea încetează, fiecare îşi strânge sculele şi instrumentele  cu care a lucrat, le pune la locul lor şi se pregăteşte de meditaţie. Apoi cina şi iar meditaţie. Ziua se încheie la un alt sunet, de această dată produs de nişte plachete de lemn, care sunt bătute într-un anumit ritm, anunţând astfel stingerea.

Cam aşa se desfăşoară o zi obişnuită într-un templu zen, pentru că aici se întâmplă toate aceste lucruri. Este locul în care timpul pare să se fi oprit în loc. Privind la modul în care se desfăşoară lucrurile, un om obişnuit ar putea spune că ceea ce se întâmplă aici este ciudat. Da, este.  Este greu să trăieşti în ritm cu natura, să faci lucrurile la vremea lor, să te opreşti pentru a medita şi pentru a fi atent doar la tine. La cum şi ce gândeşti, la cum te mişti, la cum mănânci , la orice. În aceeaşi măsură, este modul în care te poţi apropia de tine, pentru că în esenţă, despre această este vorba. Ritualurile, nemişcarea, munca,  au rolul să te ajute să pătrunzi mai adânc în tine şi să îţi ajuţi mintea să se sinucidă. Toate au scopul de a te scoate din “acolo” şi de a te aduce “aici” şi chiar nu este uşor.

Să fi “zen” nu este floare la ureche. Mulţi cred că a fi “zen” înseamnă să nu ai probleme sau griji, să zâmbeşti tot timpul şi nu îţi pese de nimic. Total eronat. Zen este însăşi ceea ce faci în fiecare zi, fără nici o urmă de filozofie. Diferenţa o face atenţia. Da, de dragul conversației poţi discuta despre  ceea ce simţi sau gândeşti, dar nici una dintre ele nu este zen. Acesta este dincolo de cuvinte, ființând în fiecare respiraţie şi acţiune. Este vorba despre viaţa obişnuită, trăită conştient.

Şi dacă vreodată îţi trece prin minte să foloseşti cuvântul “zen”, întreabă-te dacă eşti prezent când îl foloseşti. Dacă vei fi prezent, nu vei mai simţi nevoia să îl foloseşti, pentru că pur şi simplu ar fi redundant.

 

Spune-le si prietenilor:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

PaulAvram.ro ©2017 - Toate drepturile rezervate.

Mentenata Web: WPhosting.ro

sau

Log in with your credentials

sau     Creați un cont

Ați uitat datele dvs.?

sau

Create Account