Vine o vreme!

original

Vine o vreme când te uiţi în urmă şi te minunezi prin câte ai trecut. Când realizezi câte s-au întâmplat şi la câte ai rezistat, îţi vine aşa, un drag de tine şi te umfli în pene. Sau poate îţi vine să te iei la palme. Depinde doar de cât de mult te mai agăţi de trecut.

Ego-ul profită de ambele ocazii şi se foloseşte de ele pentru a-şi  mări volumul. Dacă ai suferit şi încă te mai agăţi de ea, de suferinţă, capul victimizării se va iţi ori de câte ori cineva va avea urechi să îţi asculte povestea. (Sau poate că ţi-o spui singur)

Dacă ai depăşit-o, mândria va face din tine eroul care a tăiat cu zâmbetul pe buze capetele balaurilor ce îndrăzneau să îi apară în cale.

Şi mai vine o vreme când înţelegi că totul curge şi că orice ai spune în acest moment îşi va pierde valabilitatea în următorul. Cuvintele ies şi dispar ca luate de vânt şi chiar dacă atunci când le scrii îţi pare că au sens, în clipa următoare nici nu îţi mai aduci aminte de ele.

Nu te mai agăţi de cuvinte, de ceea ce credeai că ştii despre tine şi lume sau  de ceea ce considerai că eşti. În acest moment apar panica şi bucuria. Panica pentru că mintea îţi spune că ceva nu este în regulă. Când laşi lucrurile să fie, mintea nu mai găseşte puncte de sprijin, nu mai are sisteme de referinţă. Iese din cunoscutul cu care s-a obişnuit, pe care îl recreează la infinit pentru a-şi da sens sieşi. Săraca minte este nevoită să lucreze non-stop pentru a-şi crea lumea în care din păcate te ţine captiv şi pe tine.

Bucuria pentru că realizezi că ai fost prizionier într-o cuşcă ce avea poarta deschisă. Faci primii paşi în necunoscut şi te simţi singur. Îţi pierzi identitatea, tu nu mai eşti tu, iar acest fenomen te sperie. De fapt nu te sperie pe tine, ci îţi sperie mintea.

Când vine această vreme, te simţi al nimănui, rătăcit într-un spaţiu pe care nu îl mai recunoşti, chiar dacă până în acel moment ai trăit acolo. Curgi cu vremea, noţiunea de timp nu mai are relevanţă şi ce se întâmplă, oricum ar fi, este binevenit. Chiar dacă ești speriat, simţind aerul de libertate, îţi faci curaj să păsești mai departe.

Cam asta s-a întâmplat în cazul în care te întrebai de ce nu am mai dat nici un semn de viaţă în ultima vreme. Ori de câte ori mă apucam de scris, mă opream după câteva rânduri . Acelaşi lucru se întâmplă şi acum, când înşirui aceste cuvinte, dar mi-am promis că voi duce la bun sfârşit articolul. Până şi această promisiune îmi provoacă ilaritate. Cum poţi promite ceva în condiţiile în care cel ce a promis nu mai există în secunda următoare? Una peste alta am reuşit să ajung la final, zic eu. Mă refer la articol.

Nu vreau să închei fără să te încurajez să continui ceea ce ai început, dacă ai început. Sunt mulţi balauri, dar sunt ai tăi şi îi poţi dresa. Nu prin lupta, ci prin blândeţe. Cu o mâna îi mângâi şi cu cealaltă le pui lesă. Încet-încet ajungi stăpân, cel care ai fost dintotdeauna, doar că ţi-ai uitat funcţia. Când eşti acasă, şoarecii nu mai ţopăie pe masă, ci se aliniază în faţă ta şi dansează la comandă, după cum le cânţi.

Fără promisiuni, ne auzim curând.

Spune-le si prietenilor:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

PaulAvram.ro ©2017 - Toate drepturile rezervate.

Mentenata Web: WPhosting.ro

sau

Log in with your credentials

sau     Creați un cont

Ați uitat datele dvs.?

sau

Create Account